Dincolo de interpretări şi dezbateri politice, a fost război… Nu-i putem nega existenţa şi nu ne putem şterge trecutul cu nici un burete. Nu ne putem uita buneii care au luptat, fie pe un front, fie pe altul, fie cu vrerea lor, fie fără de ea…

La 9 mai în Coloniţa s-a organizat o ceremonie de comemorare a celor căzuţi pe câmpul de luptă şi de cinstire a puţinilor care au mai rămas în viaţă. În parcul din dealul satului s-a ţinut un minut de reculegere pentru cei plecaţi la cele veşnice, s-au spus versuri, s-au cântat cântece despre război şi s-au depus flori la monumentul eroilor căzuţi în război.

La eveniment au fost prezenţi veterani ai războiului din Afganistan şi Transnistria, precum şi femei văduve a participanţilor la războaie.

Veterani ai războiului mondial s-au împuţinat cu anii, iar în viaţă a rămas o singură femeie, Zinaida Cojuhari, care este şi ea bătrână şi bolnavă şi n-a putut fi prezentă la eveniment. Câţiva locuitori ai satului Coloniţa, însă, i-au pregătit un coş cu produse alimentare, pe care i l-au dus la domiciliu.

Participanţii la războaie şi văduvele de război din Coloniţa au primit câte 200 lei din partea Consiliului local, flori de la consilierul Mihai Ababii şi au fost invitaţi la o masă de pomenire la unul din localurile din Coloniţa.

Pentru eveniment s-au cheltuit 8000 de lei din Fondul de rezervă al satului Coloniţa, 2000 dintre care pentru masa de pomenire şi 6000 pentru cei 30 de veterani şi văduve.

La 24 februarie 2012, scriitorul şi jurnalistul Ion Proca, originar din Coloniţa, şi-a lansat noul său roman cu numele «Cum avea să moară Stalin». 

Lansarea volumului a avut loc la Biblioteca de Arte «T. Arghezi» din Chişinău, unde s-a adunat familia sa, prieteni, colegii de breaslă,  interpreţii de muzică populară, a căror melodii sunt cântate pe versurile sale şi toţi doritorii de a-i împărtăşi emoţiile.

Critici, confraţii de condei şi prietenii lui Ion Proca spun că noua apariţie editorială se citeşte dintr-o răsuflare. Romanul este unul auobiografic, printre personaje fiind şi părinţii scriitorului.

«Detaşându-se de toată lumea la scrierea acestei cărţi, spune Ninela Caranfil, scriitorul I. Proca rămâne de unul singur, faţă în faţă cu personajele sale, încercând astfel să ne includă şi pe noi în lumea copilăriei sale, care de fapt este o lume fascinantă, a noastră, a tuturora.»

Scriitorul Ion Iachim şi-a exprimat părerea, că toate personajele lui I. Proca au o continuitate veridică, deoarece autorul cu iscusinţă le trece dintr-o carte în alta, oferindu-le echilibru, rezistenţă, caracter şi câmp de acţiune.

«În volumul dat autorul se întoarce iarăşi la „antica” sa copilărie, oferindu-ne posibilitatea să cunoaştem mai mult, pentru că descrierile sale cuprind un spaţiu geografic destul de vast, din Africa la Coloniţa, Cruzeşti, Tohatin, Budeşti» se spune pe site-ul bibliotecii gazdă.

Post-faţa cărţii este semnată de scriitorul şi desidentul Paul Goma. El scrie despre romanul lui Ion Proca următoarele: «Am citit, am recitit romanul autobiografic „Când avea să moară Stalin” de Ion Proca.  Am fost atât de impresionat, de încântat – dar nu gelos, cum mi se mai întâmplă, când citesc o carte pe care tare aş fi vrut să o scriu eu – ci de-a dreptul fericit că există un basarabean care să scrie, nu moldoveneşte ca Ion Creangă (şi ca mine…) –  ci să scrie… maldavineşte, dând seama de limba sovietică vorbită de moldovenii noştri. Dragă prietene Ion Proca, ai nu doar “ureche”, ci şi o inimă care ascultă, aude, pune pe hârtie tragedia limbii române dintre Prut şi Nistru mutilată, schilodită, călcată în picioare de ciubota Ocupantului rus. Te felicit din inimă şi te îmbrăţişez frăţeşte.»

Ion Proca a debutat în anul 1982 cu volumul «Pe un mugure de pământ». Este autorul mai multor cărţi de proză, publicistică şi poezie, printre care “Poiana cu heruvimi”, “La oină”, “Colonița Infinitului”, “Părinții”, “Ridicarea”, “Poienița verde”, “Prispe de sâmbătă seara”.

Urmăriţi mai jos un subiect din cadrul emisiunii «Cultura azi», preluat de la postul public de televiziune «Moldova 1″ (din 11 martie 2012).

Şi secvenţe de la lansarea de carte:

Când spui 2 martie 1992, spui Cocieri, localitatea unde în urmă cu 20 de ani, a izbucnit războiul de la Nistru. Acum două decenii, o mână de oameni s-au opus grupurilor de cazaci şi ruşi care se declarau împotriva tricolorului, a limbii române şi a tuturor schimbărilor democratice de la Chişinău. De aici a pornit conflictul armat în care au fost apoi implicaţi aproape 30 de mii de persoane.

Printre combatanţi au fost şi mai mulţi locuitori ai satului Coloniţa. Unii şi-au pierdut viaţa, alţii au rămas vii, dar cu răni (fizice, dar mai ales sufleteşti) pentru întreaga viaţă…

Mulţi dintre noi ştiu prea puţin despre acest conflict şi despre acei care au luat arma în mână pentru a apăra independenţa Republicii Moldova. Ieri, la 1 martie, elevii liceului din localitate au avut o întâlnire cu foştii combatanţi din Coloniţa, care au fost implicaţi în războiul din Transnistria. Aceştia le-au povestit celor prezenţi istoria evenimentelor, văzute prin ochii lor, a celor care au fost chiar pe câmpul de luptă.

Urmăriţi mai jos un material video realizat de la eveniment, precum şi un interviu video cu unul dintre foştii combatanţi, actual profesor la L.T. „Gheorghe Ghimpu” din Coloniţa, Mihai Burciu.

Întâlnire cu foştii Combatanţi, la L. T. «Gheorghe Ghimpu» [01-03-2012]

Interviu Mihai Burciu, fost combatant în Conflictul armat din Transnistria

Imagini din Transnistria, 1992

Slide Show

După ce a găsit în biblioteca părinţilor săi cartea «Călătorii cu plante de cameră» a lui Nikolai Verzilin, după ce a admirat câteva ilustraţii cu specii de cactus, i-a încolţit un vis de care nu se desparte deja câteva zeci de ani. A dus o viaţă dublă – inginer la CET şi proprietarul celei mai mari colecţii de cactuşi din R. Moldova. 

De cum dau brumele toamnei, Valeriu Ciolacu din satul Coloniţa are o grijă în plus – să treacă la adăpost vestita sa colecţie de cactuşi. Grijuliu, ca un tată cu pruncii săi, mângâie cu mâinile şi cu sufletul fiecare ghiveci de cactus, mutându-l în odaia special rezervată pentru iernarea colecţiei.

În satul Coloniţa îl ştie fiecare localnic, dar e vestit şi în întreaga Moldovă, fiind în anii ’80 chiar preşedintele Clubului Amatorilor de Cactuşi.

«E un om universal. Fizician şi botanist, mecanic şi astronom, dar nu în ultimul rând un soţ ideal şi un tată bun», spune zâmbind soţia sa Maria.  Când s-au cunoscut, Valeriu era deja student la Odesa şi preşedinte al Clubului Amatorilor de Cactuşi. Prietenele şi părinţii o tachinau mereu că «Băieţii aduc maşini acasă, da’ Valer, spini». Iniţial ea zice că i-a fost greu să accepte pasiunea soţului, căreia acesta îi acorda în totalitate timpul său liber. Era deranjată şi de faptul că se cheltuiau bani pentru seminţe, literatură de specialitate, însă cu timpul a ajuns să înţeleagă că e mai bine să-l ştie alături, în familie, chiar şi cu aceşti «spini», decât să aibă şi el pasiunea altora, care «se cultivă» prin baruri.

Primele trofee — 4 la un leu

Valeriu a adus acasă primii cactuşi pe la 10 ani, după care nu a mai încetat să-şi completeze colecţia. «Pe atunci locuiam cu părinţii mei în centrul Chişinăului, într-un bloc vis-a-vis de Teatrul «Luceafărul». Eram în treacăt pe lângă Piaţa Centrală. Cândva, la intrarea principală în piaţă oamenii vindeau flori. Erau zile când vânzătorii formau câte 4-5 rânduri de plante.» Aşa a zărit un tânăr de vreo 20 de ani, care vindea cactuşi.  S-a apropiat de el, întrebându-l cât costă un exemplar. «Nu erau scumpi, 50 de copeici puiul», concretizează Valeriu. Deoarece în buzunar nu avea decât o rublă, iar dorinţa de a cumpăra cât mai mulţi îi era foarte mare, îl întrebă dacă-i dă 3 la o rublă. După primul răspuns afirmativ, a adresat următoarea întrebare: «Da’ 4 la o rublă?». Bătându-l pe umăr, Iurie, un student vânzător de cactuşi, i-a dat pentru o rublă 4 plante de specii diferite. Niciunul dintre ei nu bănuia atunci că îi va lega apoi o prietenie pe viaţă.

«Duceam acasă acei patru puieţi de parcă erau o comoară. Pentru mine erau… Am citit multă literatură de specialitate. Învăţasem totul despre îngrijirea, creşterea şi înmulţirea cactuşilor. Dacă pe atunci copiii cereau bani de la părinţi pentru dulciuri sau distracţii, eu ceream pentru a cumpăra cărţi. Am deprins măiestria altoirii cactuşilor după «Cartea despre cactuşi» a lui Zaletaeva. Ca în câţiva ani să ajung la performanţa de a planta singur puieţi, din seminţe colectate personal».

Cactuşi sub microscop

Mai târziu, pe când era student la Odesa, la Institutul Electrotehnic de Telecomunicaţii «Popov», asamblase câteva dispozitive de fitotron. În aceste climatocamere, creştea specii de cactuşi ce nu depăşeau doi milimetri. Făcea schimb de experienţă, seminţe, puieţi cu diverşi amatori de cactuşi din URSS. «La 20 de ani aveam cea mai mare colecţie de cactuşi din Moldova», spune cu mândrie Valeriu.

În una dintre zile, în cadrul unei expoziţii de cactuşi din oraşul Odesa, l-a revăzut pe Iurie, studentul care îi vânduse primii cactuşi. S-au recunoscut şi au pornit o discuţie lungă despre aceleaşi flori. Mai târziu, au înfiinţat împreună Clubul Amatorilor de Cactuşi din Moldova. Valeriu a fost ales primul preşedinte al clubului. «Am deţinut preşedinţia de la înfiinţare, în anul 1981, până la destrămare, în 1989. A căzut URSS-ul, oamenii au început să circule, mulţi au emigrat, s-a desfiinţat şi clubul. Au rămas în Moldova doi «cactusologi», Iurie şi eu», explică nostalgic Valeriu Ciolacu.

Gheorghe Ghimpu la «colecţionarul de ghimpi» 

Colecţionarul de cactuşi a avut parte de multe bucurii în viaţă, dar şi de «ghimpi», mai ales din partea oamenilor, căci nu toţi îl acceptau din prima. Valentin Ghimpu, vecinul său, spune că îl cunoaşte pe “îmblânzitorul de ghimpi» din anul 1985. «Familia Ghimpu îl admiră pe acest om. Bădiţa Gicu (Gheorghe Ghimpu) era un bun prieten de-al său. Când se vedeau, vorbeau cu orele despre toate. Eu însă l-am acceptat mai greu. Mă gândeam: ce face cu schinii iştia şi la ce-i trebuie, ca mai târziu să înţeleg cealaltă parte, partea frumoasă, a acestei pasiuni», spune Valentin.

Vera Smacula, o consăteancă a lui Valeriu Ciolacu, susţine însă că i-a apreciat întotdeauna pasiunea. «Acest om nu ţine la bani, ci la frumos. El investeşte suflet în fiecare cactus. De multe ori, trecând pe la poarta sa, aud cum cântă pentru ei. Pune mâna şi îi mângâie, iar florile acestea îl iubesc şi nu-l înghimpă.»

Acum, după ce spiritele critice s-au domolit, Valeriu Ciolacu e mândru că n-a sistat nici pentru o clipă activitatea de creştere, înmulţire şi altoire a cactuşilor. Pasiunea sa atrage atenţia multor localnici, care au decis să se implice în floricultură. Bunăoară, Mihai Ababii, un floricultor din Coloniţa,  mărturiseşte că apelează zilnic la sfaturile lui Valeriu Ciolacu: “Îl stimez mult pe acest om cu literă mare, pentru ceea ce este şi ceea ce face. Dacă întâlnesc vreo problemă legată de creşterea florilor, mereu îmi sare în ajutor. Odată chiar mi-a salvat un hectar întreg de flori, sfătuindu-mă cum să nimicesc păduchii care au dat în ele».

La Primăria Coloniţa am fost informaţi că circa 7%  dintre locuitorii satului sunt implicaţi în creşterea florilor. Însă cea mai mare deosebire dintre Valeriu Ciolacu şi ceilalţi floricultori din Coloniţa este că el nu-şi vinde florile, ci le creşte din plăcerea de a le admira.

Diana Spătărel, ŞSAJ

Sursa: ZdG

Trăiesc împreună de jumătate de secol… Pe 10 noiembrie 2011, Sîrbu Sava şi Axenia au împlinit 50 de ani de căsnicie.

Ea din Mereni, El din Coloniţa… Ea avea 18 ani, El 30… S-au cunoscut prin intermediul unor cunoscuţi comuni şi de atunci şi-au construit viaţa împreună. Au muncit întreaga viaţă în Coloniţa, au crescut 4 copii, iar acum se mândresc cu nepoţii pe care îi au.

Am stat la poveşti într-o seară de toamnă şi am cules de la ei amintiri de demult, gânduri bune şi câteva sfaturi…

La Mulţi Ani şi un Trai Fericit în continuare le dorim! Fie ca în Coloniţa să avem cât mai multe cupluri care să celebreze Nunta de Aur!

Echipa „Tinerii jurnalişti” din cadrul Liceului teoretic „Gheorghe Ghimpu” au editat primul număr de ziar, întitulat „Star”. Pentru acest număr Diana Guja, elevă în clasa a XI-a a realizat un interviu cu noul director al liceului, Nadejda Martinici, care a fost instituită în această funcţie din vara acestui an. Interviul complet îl găsiţi pe pagina web a liceului, iar mai jos citiţi câteva spicuiri.

„Să fiu sinceră, am fugit mereu de funcția asta… Mi s-a propus de câteva ori să fiu director, atât în sat, cât şi în instituţiile din oraș, dar am refuzat de fiecare dată, căci ştiu ce responsabilitate implică aceasta. Mă simțeam bine în funcţia în care am fost timp de 18 ani, de director adjunct pentru educaţie, îmi știam bine lucrul şi îmi plăcea. Eram conştientă de povara pe care mi-aş asuma-o în funcţia de director, de aceea am refuzat din start. Dar, până la urmă, am cedat…” spune dna. Martinici.

Ea mai adaugă: „E complicat să mă obişnuiesc cu gândul că totul se bazează pe mine.. Deşi, nu depinde totul doar de director, ci şi de echipă managerială, corpul profesoral, elevi, părinți, de întreaga comunitate. Un director nu face nimic fără ceilalți! Trebuie să existe o colaborare”

Întrebată fiind cum îi par elevii din postura actuală, Nadejda Martinici răspunde că îi sunt cunoscuţi „ca în oglindă”, doar că acum lucrează mai puţin direct cu elevii, faţă de perioada în care era director adjunct pe educaţie şi îi uneori chiar „tânjeşte” după acele activităţi extracurriculare pe care le coordona.

Vorbind despre ceea ce îşi doreşte să perfecţioneze în instituţia pe care o conduce, d-ei spune: Obiectivul întregii instituții, pe care l-am discutat cu întreg colectivul pedagogic, este anume — asigurarea unui proces educațional de calitate. Baza materială a instituției este bună, o recunoaște fiecare persoană care ne vizitează. Acum trebuie să punem accent mai mult pe procesul educațional, ca acesta să fie unul de cea mai înaltă calitate. Îmi doresc ca liceul nostru să fie printre cele mai bune instituții de învățământ din Moldova. Fiind la o ședință, s-a abordat tema trecerii în revistă a liceelor şi m-a bucurat mult că suntem în ,, Topul Instituțiilor” şi suntem apreciați cu diplomă de gradul 3. Este un merit al tuturor!”

La finalul interviului, directoarea instituţiei a transmis şi un mesaj pentru elevi: „Îi doresc mai responsabili, mai sârguincioși… Potențial au, sunt sigură de asta. Mi-au demonstrat că sunt inventivi, creativi şi foarte activi… Și îi doresc la fel și la ore, pentru că aceasta este activitatea lor de bază. Vreau să sporească calitate orelor, vreau să-i văd la olimpiade, la concursuri în afara liceului… Acolo vreau să-i văd!” Dna. Martinici recunoaşte că mai sunt unele probleme, dar: „Pas cu pas vom reuși! Totul depinde de forțele comune, nu doar de gândurile și vorbele spuse în vânt… Este nevoie de efort ca să obții ceva și suntem gata să-l depunem!”

Interviul complet îl găsiţi pe www.liceu.colonita.md

Pe 1 decembrie, cunoscutul scriitor şi jurnalist Ion Proca, originar din satul Coloniţa, a împlinit onorabila vârstă de 66 de ani.

Pe această cale echipa www.colonita.md îi aduce sincere felicitări şi urări de bine!

Stimate Dle. Proca, vă felicităm cu această frumoasă ocazie şi vă urăm multă sănătate, împliniri sufleteşti şi noi succese literare!

Vă mulţumim pentru creaţia Dvs. şi pentru onoarea pe care o aduceţi localităţii noastre! La mulţi ani!

Bibliografie Ion Proca

Silvia Vozianu lucrează de mai mulţi ani în calitate de redactor şi prezentator de ştiri la postul de radio Fresh FM. Pentru cei care nu ştiau, dar o ascultă zilnic la radio, vă anunţăm că Silvia este chiar consăteana noastră.

„Este o jurnalistă sinceră cu ascultătorii, receptivă la evenimentele din jur şi care redă informaţia selectată pentru ştiri într-un mod rapid, concis şi echidistant”, aşa o caracterizează pe Silvia o studentă de la aceeaşi facultate pe care a urmat-o şi ea cu ceva timp în urmă – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova.

Pentru un interviu oferit postului de radio a facultăţii, Silvia a declarat că radio a fost dintotdeauna pasiunea ei, iar atunci când a absolvit liceul a ştiut exact că vrea să facă jurnalism, astfel că a urmat licenţa şi apoi masteratul în acest domeniu.

„Primii paşi în jurnalism i-am făcut prin 2003. Eram în anul III de facultate când am decis să-mi încerc norocul. Prima experienţă am avut-o la Radio Moldova Internaţional, acolo am început să învăţ „cu ce se mănâncă” jurnalismul radio.”

După ce a absolvit facultatea, în 2006 s-a angajat la Radio 21. În scurt timp a primit o ofertă din partea unui alt post de radio, pe care n-a ezitat să o accepte şi astfel, din 2008 lucrează în calitate de redactor şi prezentator de ştiri la Radio Nova, după care la Fresh FM.

Spune că i-a fost complicat la început de drum, dar că a învăţat meseria pe parcurs, cu multă perseverenţă şi pasiune pentru ceea ce face. „Dorinţa de a aduce ceva nou ascultătorilor, dar şi interesul personal pentru a afla tot ce e nou, te motivează şi te încarcă cu energie şi, practic, nici nu realizezi că mâine e o nouă zi şi că trebuie să te trezeşti din nou la 5.50 dimineaţa” spune Silvia. Ea mai adaugă „Ceea ce fac îmi aduce foarte multă satisfacţie… Şi de ninge, de plouă, de bate vântul, eu sunt dornică să vin în faţa microfonului şi să aduc ultimele informaţii ascultătorilor”.

Pentru a o asculta, porniţi radioul, iar pentru a asculta interviul audio, daţi «Play» mai jos.

„Am 18 ani…” începe povestirea dna. Motînga, când o rugăm să ne spună câteva date despre ea, şi râde… Presoară întreaga discuţie cu vorbe de duh şi o învăluie într-un umor uşor ironic. Chiar dacă anii îşi spun cuvântul pe chipul său, descoperim în această doamnă o nesecată sursă de energie şi bună dispoziţie…

Poartă cu sine experienţa a 32 de ani de pedagogie, dintre care 30 i-a dedicat şcolii din Coloniţa. Ana Motînga sau Ana Stepanovna, cum i se mai spune în sat, este una dintre profesoarele care i-a învăţat pe bunici, pe copii, apoi şi pe nepoţi. Avea veste de profesoară severă, iar copii îi ştiau de frică, acum însă foştii elevi o respectă şi o ajută. Are 82 de ani, este la pensie de mulţi ani, dar îşi aminteşte cu drag de anii de şcoală şi de elevii cu care se mândreşte şi astăzi.

Pe 28 septembrie Mutoi Mihail sau Mihail Lukici, cum îi spun sătenii, a împlinit o vîrstă frumoasă de 70 de ani.
Domnul Mihai a venit în Colonița in 1968 , fiind absolvent al Universității Pedagogice din Bălți, a lucrat ca profesor de matematică, președinte al sovietului sătesc, din 1984 ca director de școală ( actualul liceu).
A celebrat această frumoasă aniversare împreună cu familia, au venit să-l felicite colegii de muncă,prietenii de viață și cîțiva elevi cărora ani de-a rîndul le-a insuflat dragostea față de cifre.
Pe lîngă toate realizările domnului Mutoi , se numără și familia frumoasă pe care o are, iar cea mai mare mîndrie sunt cei 6 nepoței.
Este o personalitate  care merită tot respectul și admirația ,pe această cale îi urăm lamulți ani și toți fericiți și sănătoși.