Dincolo de interpretări şi dezbateri politice, a fost război… Nu-i putem nega existenţa şi nu ne putem şterge trecutul cu nici un burete. Nu ne putem uita buneii care au luptat, fie pe un front, fie pe altul, fie cu vrerea lor, fie fără de ea…

La 9 mai în Coloniţa s-a organizat o ceremonie de comemorare a celor căzuţi pe câmpul de luptă şi de cinstire a puţinilor care au mai rămas în viaţă. În parcul din dealul satului s-a ţinut un minut de reculegere pentru cei plecaţi la cele veşnice, s-au spus versuri, s-au cântat cântece despre război şi s-au depus flori la monumentul eroilor căzuţi în război.

La eveniment au fost prezenţi veterani ai războiului din Afganistan şi Transnistria, precum şi femei văduve a participanţilor la războaie.

Veterani ai războiului mondial s-au împuţinat cu anii, iar în viaţă a rămas o singură femeie, Zinaida Cojuhari, care este şi ea bătrână şi bolnavă şi n-a putut fi prezentă la eveniment. Câţiva locuitori ai satului Coloniţa, însă, i-au pregătit un coş cu produse alimentare, pe care i l-au dus la domiciliu.

Participanţii la războaie şi văduvele de război din Coloniţa au primit câte 200 lei din partea Consiliului local, flori de la consilierul Mihai Ababii şi au fost invitaţi la o masă de pomenire la unul din localurile din Coloniţa.

Pentru eveniment s-au cheltuit 8000 de lei din Fondul de rezervă al satului Coloniţa, 2000 dintre care pentru masa de pomenire şi 6000 pentru cei 30 de veterani şi văduve.

Arhiva electronică a satului Coloniţa se completează cu imagini istorice despre evenimentele ce au avut loc în localitate. Vede-ţi mai jos o parte din colecţia de imagini ale fostului primar de Coloniţa — Tudor Ababii.

Rugăm insistent locuitorii satului să contribuie la completarea arhivei. Imagini vechi în format electonic pot fi trimise la adresa admin@colonita.md.

Duminică,  6 martie, la ora 18.00, la Casa de Cultură din Coloniţa va avea loc o dublă sărbătoare.

Va fi organizat un concert, cu poezii şi cântece, dedicate mamelor şi tuturor femeilor şi de asemenea, vor fi înmânate medaliile «Vulturul de Aur» şi insignele de onoare participanţilor la războiul din Transnistria şi cel din Afganistan.

«În Coloniţa sunt 10 persoane care au participat la aceste 2 conflicte armate. Cred că merită să fie recunoscuţi şi apreciaţi. Mă bucur că am reuşit măcar acum, după atâţia ani, să obţinem aceste medalii» a afirmat preşedintele combatanţilor din Coloniţa, Mihai Burciu.

Pentru că în curând e 8 martie, când se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Femeii s-a decis să se facă o combinaţie între aceste două evenimente.

Ceremonia oficială va începe la ora 18.00 şi poate veni oricine doreşte să afle cine sunt eroii satului, participanţi în război, dar şi să sărbătorească femeile.

Înainte de mese copioase, băuturi alese, hore şi întâlniri cu rudele, HRAM înseamnă sărbătoare religioasă în cinstea sfântului ocrotitor al bisericii. Biserica din Coloniţa are Hramul de Sărbătoarea «Naşterea Maicii Domnului» sau „Sfânta Maria Mică”, cum este numită în popor, care se sărbătoreşte anual la 21 septembrie.
Această biserică îi primeşte pe creştinii ortodocşi în lăcaşul său sfânt de mai bine de 100 de ani şi are o poveste bogată şi interesantă. Citiţi mai jos o istorie nescrisă încă nicăieri, culeasă din vorbele celor mai în vârstă…

Satul Coloniţa a fost şi a rămas un sat cu oameni creştini şi evlavioşi. În situaţia în care în majoritatea satelor din vecinătate, în perioada sovietică, au fost închise bisericile, coloniţenii şi-au apărat cu tărie şi credinţă dreptul lor de a avea o biserică.
Datorită oamenilor cu suflet mare a fost construită, datorită credinţei oamenilor şi a responsabilităţii slujitorilor bisericii a rezistat în timp şi tot datorită acestora există şi până în prezent.
Piatra de temelie a bisericii din Coloniţa a fost pusă în anul 1909, această dată fiind inscripţionată pe pristolul, care se află în subsolul bisericii, dar este menţionată şi de localnicii care îşi aduc aminte de perioada când aceasta a fost construită. Doi oameni, care au avut o importanţă deosebită pentru biserica din Coloniţa şi care şi-au dedicat aproape întreaga viaţă acestei cauze, au fost Andrei Radu şi soţia sa, Natalia (cu numele de fată Cheptene, săteancă din Coloniţa). Chiar dacă temelia a fost pusă, aşa cum am menţionat în 1909, pregătirea documentelor necesare pentru ridicarea acesteia a fost începută cu mai mulţi ani în urmă, iar de acest proces îndelungat s-au ocupat tot soţii, Andrei şi Natalia. Despre acest cuplu se spune că era o familie înstărită, dar care nu au putut avea copii, dedicându-şi viaţa şi toţi banii pentru a ridica acest lăcaş sfânt în Coloniţa. Bătrânii spun că aceştia şi-au vândut casele şi moşiile, pentru a finanţa construcţia bisericii, ajungând să-şi sfârşească viaţa în sărăcie lucie. «Părinţii mi-au povestit că înălţarea bisericii nu a fost deloc uşoară, chiar dacă ea a fost ridicată într-un termen scurt. Şi nici nu a fost lipsită de ispite. Se spune că în ziua în care trebuiau să fie semnate documentele, în urma cărora biserica putea fi deschisă, Andrei Radu a păţit o nenorocire. În drum spre autorităţile responsabile de acest domeniu, calul pe care mergea s-a speriat din senin, aruncându-l pe călăreţ. Acesta şi-a frânt picioarele, dar aproape pe brânci a ajuns acolo unde se îndrepta şi a depus actele necesare» spune Olga Ţoiu, profesoară de istorie din Coloniţa. «Mi s-a mai spus că după ce Andrei Radu s-a stins din viaţă, soţia sa a plecat la Ierusalim, pe jos. Toţi o credeau deja moartă, când după un an s-a reîntors şi a povestit cele văzute, vorbind despre minunea din ziua de Paşti şi despre lumânarea care i s-a aprins singură în mână» mai spune dna. Ţoiu. După ce a revenit din Ierusalim, Natalia a vândut tot ce mai avea (bijuterii, casă) pentru a fi realizat iconostasul din biserică. După care a murit.

Biserica din Coloniţa a fost construită într-un termen destul de scurt, în aproximativ 4 ani, finalizându-se construcţia cam în acelaşi timp ca în satul vecin, Budeşti, unde construcţia bisericii începuse înainte. Acest lucru s-a datorat acelui cuplu de evlavioşi, dar şi sătenilor şi a ambiţiei şi voinţei lor. Cei mai în vârstă povestesc că oamenii (în special cei mai înstăriţi) adunau mână de la mână ce puteau: bani, produse alimentare pentru lucrători, iar cei care aveau căruţă se rânduiau şi aduceau piatră de la carierele de la Făureşti (acum s. Goiani). Pământul pe care a fost înălţată biserica a fost oferit de familia Mazîlu, a cărei proprietate fusese. Astfel, în anul 1913 biserica din Coloniţa a fost sfinţită şi şi-a deschis porţile pentru credincioşi.
De atunci şi până în prezent au slujit bisericii mai mulţi preoţi, părintele Timofei, Mihail, Anatolie, Vasile, Petru, Atinagora ş.a., iar din 1995 şi până azi preotul paroh Victor Tofan este cel care călăuzeşte sătenii spre credinţă şi rugăciune. Se spune, că cel mai mult a pătimit părintele Mihail Blanovschi, care a slujit bisericii din Coloniţa într-o perioadă grea pentru biserică, perioada sovietică, atunci când cei aflaţi la putere încercau cu orice preţ să închidă sfintele lăcaşe. Zinaida Farguţă, enoriaşă a bisericii, povesteşte: «Părintele Mihail a suferit mult, a fost chinuit, ţinut în beci şi bătut pentru a renunţa la parohie, dar el a ţinut piept şi a rezistat tuturor chinurilor, pentru că dacă biserica rămânea fără de preot, era motiv sigur pentru a o închide». Rezistenţă au opus şi sătenii şi datorită curajului şi credinţei lor biserica nu a fost închisă. Olga Ţoiu spune că: «Pentru a nu închide biserica, oamenii au stat de pază zile întregi, iar pentru a nu fi observată lipsa de la muncă, în colhoz, se înlocuiau unii pe alţii».
Astfel, aceasta este unicul lăcaș sfânt din regiune, care nu a fost închis în urma represiunilor din perioda socialistă, datorită străduințelor strămoșilor noștri și a preotului Mihail Blanovschi. Acum biserica este renovată capital, datorită efortului părintelui Victor şi a enoriaşilor, iar în acest an ea împlineşte 101 ani de la punerea pietrei de temelie.

Orice localitate îşi adună istoria în inimile, în chipurile, în caracterele, în faptele şi visurile băştinaşilor; în legendele transmise din generaţie în generaţie, în fundamentele străvechilor zidiri, în hrisoavele îngălbenite de vreme, în cântecele bătrâneşti, în denumirile unor mahale, în numele sau poreclele oamenilor săi… Dar unde începe istoria satului Coloniţa?

Coloniţa s-a constituit istoric din satul cu aceiaşi denumire, precum şi din localităţile Grecea de Jos şi Ciocana Veche, acestea fiind două selişti mici, apropiate una de alta ce s-au contopit cu Coloniţa, de altfel, ca şi Movilenii, strămutat aici în anul 1965.

O legendă, care circulă printre săteni până în zilele noastre, spune că încă pe timpul domniei Movileştilor (1595-1611, 1615-1616) primii locuitori de aici se ocupau cu păstoritul. Pentru adăpostirea oilor sau a vitelor ei construiau un fel de şoproane mari din nuiele, acoperite, ca şi căscioarele lor de pe colnice, cu paie, streşinile late fiind sprijinite cu stâlpi groşi, asemănători unor coloane. În partea estică a localităţii se aşterne un şes care poartă, încă din acele vremuri de demult, numele de Valea Coloniţei. Iar dacă te ridicai mai sus, atunci puteai observa uşor şirurile grinzilor verticale – coloniţele din lemn.

Despre existenţa localităţii cu denumirea Coloniţa, pe vremuri – moşie răzăşească, pentru prima dată se menţionează într-un document datat cu 1605. (1)

De fapt, dacă am face abstracţie, am putea să deducem că vatra satului a existat cu mult mai înainte şi anume între anii de domnie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, adică între 1457-1504. De ce zicem astfel? Pentru că în acelaşi document care atestă prima menţiune istorică a satului Coloniţa, şi anume – „Mărturia hotarnică a satului Merenii ţinutului Orheiului (jud. Lăpuşna), 5/15 septembrie 1605” găsim: „Coloniţa în apropiere de satul Mereni este a lui Ionaşcu Grizunul şi a lui Pavăl Grizunul fiind fraţi şi prenepoţii lui Gavriil Grizunul, ce pentru dreptate şi slujbe crdincioase a fost miluit de bătrânul domn Ştefan Voievod”. (2)

Pornind de la premisa că în secolul al XVII-lea „bătrânul domn Ştefan” putea fi numai Ştefan cel Mare, suntem de acord cu Ion Proca, cel care, vizavi de mesajul istoric al acestui document mai scria că: „Chiar dacă luăm drept punct de reper ultimul an de domnie – 1504, Coloniţa ar fi existat cu 102 ani înainte de prima atestare”.

Oricare i-ar fi destinul, dacă oamenii mai stau pe loc şi nu-l părăsesc, dacă îşi mai cresc fii şi fiiicele, satul îşi continuă existenţa şi are viitor.

Surse:

1. Coloniţa. Geneză… prezent… nemurire… — Chişinău 200, p.3-6

2. Ion Proca.- Coloniţa Infinitului — Chişinău 2001, p.4

În baza hotărîrii de guvern nr. 469 din 11 iunie 1994, moşia satului Coloniţa a fost trecută din raionul Criuleni în municipiul Chişinău (act cu privire la predarea-preluarea terenurilor din 27 ianuarie 1995). Read the rest of this entry »

Covoare ţesute, feţe de masă croşetate, ulcele de lut, fuioare şi alte ustensile pentru ţesut, ţoluri lucrate de mână, haine naţionale… dacă până acum unele dintre aceste obiecte arhaice le pututeai vedea doar, arar, în casa bunicii, acum le poţi găsi pe toate la Muzeul satului. Read the rest of this entry »